Legenda “codrului interzis” și a nașterii localității Sântimreu
Codrii de nepătruns, populați cu bestii reale, mistreți, cerbi gigantici, lupii, sau bestii imaginare, au populat bogatul univers mental al omului medieval de pretutindeni. Nici Bihorul medieval nu face excepție, încă de la începuturile cuprinderii lui în documenete scrise în legătură directă cu luptele duse de ducele Menumorut, cronicarul Anonimus localizează aici imensa pădure Igfon. Un codru des, înfricoșător prin desimea și imensitatea sa, dar și extrem de atractiv prin resursele sale, în special vânatul.
Întins pare-se pe alineamentul ce talonează zona de câmpie a Bihorului și se extinde în zona cu aspect piemontan a județului, acest vast “depozit de resurse”, a devenit aproape imediat “codru interzis”. Principiile medievale ale timpului, sub aspectul unor crunte pedepse, alocau dreptul la resurse, în acest caz la vânat, “domnului” vremelnic, unicul “Uns al lui Dumnezeu”, sau celor de el numiți.
Prinţul Emeric, fiul regelui Ştefan al Ungariei a fost ucis la o vânătoare de mistreţi în pădurea Igfon, în septembrie 1031, spune cronicarul. Tot el ne spune că, pentru a nu se uita niciodată acest eveniment aducător de tristețe pentru familia domnitoare și supușii săi, în acel loc s-a edificat o mănăstire ce a purtat numele defunctului fiu, iar mai apoi localitatea Sântimreu i-ar fi perpetuat memoria.